1eminescu 2alecsandri 3nichita

1. Accentul – rostirea mai puternică a unei silabe.

2. Accentul nu are o poziţie fixă în română.

3. Uneori, accentul diferenţiază între ele cuvinte sau forme gramaticale.

 

 

 

Definiţie:

Accentul este rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt (sau a unui cuvânt dintr-un enunţ).

Ex. lam-pă; do-rin-ţă;

Obs. În mod obişnuit, accentul nu se marchează în scris; totuşi, accentul poate fi marcat, printr-o liniuţă oblică pusă deasupra vocalei din silaba accentuată.

Ex. ta-blóu; po-e-zí-e; már-mu-ră

Locul accentului:

În limba română, accentul nu este fix – ca în maghiară (unde se pune totdeauna pe prima silabă) ori ca în franceză (unde cade pe ultima silabă). Astfel, el poate fi plasat:

pe ultima silabă (accent oxiton): ac-tór, ter-mi-nát;

pe penultima silabă (accent paroxiton): cá-să, ma-şí-nă, a-lé-e;

pe antepenultima silabă (accent proparoxiton): ré-pe-de, pív-ni-ţă;

pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşit spre început: vé-ve-ri-ţă, nó-uă-spre-ze-ce.

Obs. Cele mai multe cuvinte româneşti au accent paroxiton sau oxiton.

Rolul accentului:

Fiind liber, accentul poate avea, în unele situaţii, rolul de a deosebi între ele două cuvinte ori două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.

Ex 1. Ioana este veselă, pentru că a primit veselă nouă.

véselă (adj. – bucuroasă) vesé (subst. – vase de bucătărie)

Ex 2. Adună jucăriile! îi spuse mama copilului. Acesta îşi adună jucăriile, apoi merse la culcare..

adú (imperativ) adună (indicativ, perfect simplu)

Astfel de cuvinte şi forme gramaticale care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit se numesc omografe.

Ex. compánie(grupare de soldaţi)companíe (tovărăşie)

copíi (pl. subst. copil) cópii (pl. subst. copie)

acéle (adj. dem.) ácele (subst.)

 

Obs. Omografele nu trebuie confundate cu acele cuvinte care pot au o dublă accentuare. Dintre acestea, la unele ambele variante de accentuare sunt considerate literare (ántic/antíc; profésor/profesór; tráfic/trafíc); la altele, doar una din variante este acceptată de normele ortoepice ale românei literare (caractér, nu cáracter; simból, nu símbol; sevér, nu séver).

Obs. Există şi nume proprii care se pot accentua în două feluri: Ştéfan şi Ştefán; Míron şi Mirón; Lúgoj şi Lugój...

Concluzie:

Pentru a accentua corect, trebuie să verificăm pronunţia cuvintelor mai dificile în dicţionare (DOOM2, DEX).

 

* * *

 

Alte pagini:

- Fenomene fonetice

- Despărţirea în silabe

- Cuprins – noţiuni de fonetică